Detecția și alarmarea la incendiu: centrala, detectoarele, butoanele

Într-o hală goală, la trei noaptea, nu există nas care să simtă mirosul de cablu supraîncălzit. Există un singur „coleg" de tură: sistemul de detecție și alarmare la incendiu. Legea nr. 307/2006 și normele generale de apărare împotriva incendiilor aprobate prin Ordinul MAI nr. 163/2007 cer ca astfel de instalații să fie menținute permanent în stare de funcționare. Despre trasee de evacuare și despre stingătoare ai deja cursuri dedicate; aici vorbim strict despre echipamentele care dau alarma: ce e fiecare cutiuță de pe tavan și de pe perete, ce faci tu în secunda în care sistemul vorbește și ce faci ca el să poată vorbi.

Sistemul de detecție nu stinge nimic. Nu închide gazul. Nu sună singur la pompieri, în majoritatea instalațiilor. Face un singur lucru și îl face mai bine decât oricine: îți spune devreme.

Diferența dintre „devreme" și „târziu" nu e o nuanță, e alt eveniment:

• un incendiu prins în primele minute, cât e încă de mărimea unui coș de gunoi, se stinge cu un stingător de mână, de o singură persoană;
• același incendiu descoperit după un sfert de oră a urcat deja pe rafturi, în ambalaje, în tavan — atunci nu mai stingi tu nimic: dai alarma, ieși și aștepți pompierii;
• ce arde între timp nu e doar marfă, e locul tău de muncă de luni dimineață.

Un foc care are cu ce se hrăni — carton, folie, spumă, lemn — se dublează la intervale scurte. De asta fiecare minut câștigat la început valorează cât zece câștigate mai târziu.

Noaptea, în weekend și în concediu, sistemul e singurul „ochi" din firmă. De asta se lasă alimentat și armat, nu oprit „că oricum nu e nimeni".

Sistemul are cinci tipuri de piese și fiecare e montată exact acolo unde e dintr-un motiv precis. Apasă pe fiecare card:

0 din 5 carduri deschise

Detector montat curat, cu spațiul din jur liber — așa arată un detector care își poate face treaba.

Cea mai răspândită neînțelegere sună așa: „butonul e pentru cazuri disperate, dacă nu merge nimic altceva". Fals, și periculos.

Gândește logic: detectorul de pe tavan trebuie să aștepte ca fumul să urce până la el. Tu vezi flacăra din primul moment, de la doi metri. Tu ești cel mai rapid detector din clădire. Când vezi focul cu ochii tăi, nu aștepți confirmarea plafonului: mergi la cel mai apropiat buton de pe traseul tău de ieșire și apeși ferm în locul indicat pe cutie.

Și imediat după: suni la 112. Apăsarea butonului declanșează alarma în clădire, dar în majoritatea instalațiilor NU cheamă automat pompierii. Cine crede contrariul pierde exact minutele pe care le câștigase.

Buton manual de alarmare, montat lângă o ieșire și complet accesibil.

Când sistemul urlă, singurul lucru pe care nu ai voie să îl faci este să te duci „să vezi despre ce e vorba".

• Oprești ce faci și lași lucrul în stare sigură, dacă asta durează câteva secunde.
• Pleci pe traseul de evacuare cunoscut, spre punctul de adunare.
• Nu te întorci după haine, telefon sau geantă.
• Nu te duci să inspectezi zona care a semnalat, dacă nu ai atribuția asta.

Gândul „sigur e iar o alarmă falsă" a costat vieți în incendii reale: oamenii au lucrat mai departe, convinși că sistemul minte, până când nu au mai avut pe unde ieși. Alarma se tratează, de fiecare dată, ca și cum ar fi reală.

Alarmele false nu apar din senin. Cauzele se repetă, în orice firmă:

• praful de la lucrări de construcție, de șlefuire sau de demolare;
• aburul de la bucătărie, spălătorie sau spălarea pardoselii cu apă foarte caldă;
• fumul de la sudură sau de la tăiere;
• vaporii de la produsele de curățenie pulverizate în exces;
• insectele intrate în detector și umezeala din zone neîncălzite.

Soluția nu e să tolerezi alarmele false până când nimeni nu mai reacționează la sirenă. Soluția se cheamă anunț înainte: orice lucrare care produce praf, fum sau abur se anunță din timp persoanei care administrează sistemul, iar zona se izolează temporar, controlat și consemnat, apoi se repune în funcțiune.

Nu trebuie să fii tehnician ca să înțelegi ce vezi pe panou. Sunt patru situații de bază:

• stare normală — sistemul veghează, de regulă cu un singur indicator verde de alimentare;
• ALARMĂ — semnal sonor și optic, plus afișarea zonei care a semnalat;
• DEFECT — sistemul îți spune că el însuși are o problemă: senzor lipsă, cablu întrerupt, baterie slabă;
• zone dezactivate — o parte din clădire nu mai e supravegheată; dacă rămâne așa după terminarea lucrărilor, e o gaură în plasa de siguranță.

Cel mai valoros lucru pe care îl afișează centrala este ZONA. Aceea e prima întrebare pe care ți-o pune echipajul de pompieri când ajunge: unde a pornit. De aceea centrala nu se resetează de cine trece pe acolo „ca să nu mai țiuie" — resetarea pripită șterge exact indiciul care spune de unde a plecat totul. O operează doar persoana desemnată.

Un sistem de detecție nu e „pus și uitat". Se verifică periodic de o firmă autorizată, iar rezultatul se consemnează în documentele instalației — printre primele lucruri cerute la un control ISU:

• se testează detectoarele și butoanele manuale;
• se verifică alimentarea și bateriile de rezervă, care trebuie să țină sistemul viu la o pană de curent;
• se testează sirenele, iar testarea se anunță din timp, altfel provoci o evacuare neplanificată și obișnuiești oamenii cu ideea că sirena nu înseamnă nimic.

Verificare periodică a centralei, cu consemnarea rezultatelor.

Nu ți se cere să repari nimic. Ți se cere să vezi și să spui. Anunță șeful direct sau persoana desemnată cu apărarea împotriva incendiilor dacă observi:

• un semnal de defect care nu dispare sau un bip continuu la centrală, „pe care îl ignoră toată lumea de o săptămână";
• un detector lăsat să atârne din tavan, lipsă, acoperit sau plin de praf;
• un buton manual cu geamul spart, blocat de mobilier sau vopsit peste;
• o sirenă care nu s-a auzit în zona ta la ultima testare;
• marfă stivuită până sub tavan, chiar sub detectoare;
• lucrări cu praf, fum sau abur programate în zona ta, pe care nu le știe nimeni.

6 întrebări — trebuie să răspunzi corect la toate ca să finalizezi instruirea. Poți reîncerca oricând.